De ce si de unde atata aversiune fata de cultura si arta in zilele noastre? Pana cand asediul acesta anti-spiritual si pro-consumationist in miezul societatii noastre? Oare mai avem resurse de incultura si disrespect fata de tot ceea ce inseamna estetic?
Asistam stupefiat zilele trecute la o campanie penibila a unei cunoscute firme producatoare de bere,campanie al carei propus scop era instituirea unei asa-numite “Zile a barbatului”. Trecand peste ineptia, grotescul si lipsa vreunui sens practic al campaniei, primul fapt care m-a frapat a fost promovarea acestui stil, daca ii putem spune astfel, mai corect cult al digestivului. Constat cu amaraciune ca oamenii din jur, sau cel putin o mare parte a lor sunt invadati pana in intimitatea codului lor genetic de aceasta maladie postdecembrista, aceasta caracatita hibrida, hidoasa si nesatula, care este consumationismul. I-as spune un sindrom al insaturatiei, cu riscul de a incasa votul de blam al adeptilor economiei de piata. E evident o consecinta fireasca a invaziei bruste de produse mai mult sau mai putin occidentale in viata, pana recent, neindestulata si nesatisfacuta, a clasei noastre de mijloc. Evident, m-ar putea combate unii, e usor sa scrii despre insaturatie in comoditatea si confortul unui birou. O fi, dar paradoxul e ca nu clasele ingenuncheate de saracie si de nesiguranta zilei de maine sunt cele mai oprimate de odiosul morb al consumationismului. Fragila nostra clasa de mijloc, patura subtire pe care, cel putin teoretic ar trebui sa se construiasca Romania de maine, este cea care adopta, alimenteaza si promoveaza aceasta boala. Ca sa nu mai vorbesc de acei cativa putini la suta din asa-zisa elita, pentru care spiritul a fost lasat undeva atat de in urma, incat ajung sa ma intreb daca nu cumva, undeva pe scara filogenetica s-a strecurat un infam numar pi care, la fel ca in geometrie, va provoca intr-un final readucerea umanitatii la stadiul primordial…
Nu fac un manifest impotriva economiei de piata sau, cu atat mai putin impotriva capitalismului. De fapt, nici nu pot oferi o solutie la actuala stare de fapt. Incerc doar sa exprim ceea ce poate multi confrati nu pot sau refuza sa vada: in goana, uneori total nejustificata, pentru umplerea stomacului pana la suprasaturatie incat sa avem certitudinea (macar in inconstient) ca nu se va mai goli vreodata, uitam de spirit. Sa ajungi sa spui (si asta pe un post de radio cu audienta nationala) ca patinajul artistic este fara rost din cauza ca patinatorii fac piruete si poarta pantaloni colanti mi se pare un sacrilegiu. Pe langa confuzia evidenta cu baletul, unde mai degraba dansatorii poarta colanti (incercati sa va amintiti cand l-ati vazut ultima oara pe un Plushenko sau un Yagudin in iegari), jignirea adusa acestei mari arte este inpardonabila. E evident ca intotdeauna spiritele inferioare s-au simtit amenintate de esteticul creeat de marile valori. E evident ca niciodata un personaj inferior, a carei unica pasiune sau scop in viata este “tihna binecuvantata” alaturi de sticla de bere si televizorul improscand incultura, Becali si fotbal pe paine, e evident ca niciodata un astfel de individ nu va aprecia lumina unui Van Gogh sau delicatetea unui balet de Ceaikovski. Si cu atat mai mult se va rascula, se va simti ofensat sau jignit cand i se va aminti ca, uneori, si spiritul are nevoie de hrana. Carapacea construita de unii in jurul propriilor creiere este atat de solida si inexpugnabila incat nici cel mai savuros sonet shakespearian nu ar putea sa o permeabilizeze.
Ajunsi la un asemenea grad de raspandire a epidemiei de anti-cultura, propovaduita cu constiinciozitate prin ecranul televizorului, mai abitir decat in urma cu doua-trei decenii Ceausescu isi imprastia propaganda si ineptia, putem oare sa mai speram intr-o salvare a societatii noastre? Intr-o lume in care cititul unei carti sau mersul la teatru au ajuns, de multe ori, un subiect tabu, care ar fi sansele sa iesim din acest intuneric? Putem oare sa ne strecuram la liman, ingropati in puzderia aceasta de “suflete moarte”? Nu pot da un raspuns si, cu atat mai putin pot sa ofer o solutie. Tristetea ce ma invaluie, asistand la acest spectacol este insa mare si am uneori sentimentul ca nu apartin timpurilor mele. Poate de undeva, din oceanul acesta de non-spiritualitate se va ridica un spirit care va converti si va readuce la viata mintile confratilor mei, adormite sub un sinistru moloz de manele, bere si mititei…
